Am auzit că este o categorie aparte de oameni care, în momentul deplasării cu vaporul, suferă de rău de mare! Nu am nici cea mai vagă idee cum se manifestă. Am fost și eu o singură dată cu vaporul, dar n-am simțit nimic deosebit. Însă cred că acești oameni vor face și fac tot ce le stă în putință să ocolească o călătorie cu vaporul. Din păcate, sau din fericire, încă nu știu, în călătoria pe care o avem de făcut prin lumea aceasta, nu putem să rămânem spectatori, marea vieții îi acaparează pe toți!
Ce vreau să aduc în atenția ta însă, dragă cititorule, este altceva:
Cum ar trebui să reacționăm în momentul în care simțim că nimic nu mai e sigur sub picioarele noastre?
Ce ne facem când se întețesc valurile și vântul? Ce atitudine trebuie să ne caracterizeze când, asemenea versului eminescian „dintre sute de catarge, care lasă malurile / Câte oare le vor sparge vânturile, valurile?”, cei dragi sau cunoscuți au pornit pe marea vieții și nu s-au mai întors niciodată?
Niciodată nu pot înțelege de ce, cu fiecare confruntare cu marea, cu valul și corabia, care uneori îmi reprezintă viața… hainele îmi intră la apă, iar tenișii îmi rămân mici și parcă deciziile îmi sunt mai înțelepte, iar visele îmi sunt mai clare. Nu știu de ce valurile și corabia clătinată mă face să îmi aduc aminte de romanul „Bătrânul și marea” reprezentând înțelepciunea sau experiența vieții – definiție pe care o dăm cei mai mulți dintre noi problemelor pe care le-am trăit și uneori depășit. Cerul mă face să îmi păstrez idealurile destul de înalte, valurile îmi arată realitatea visului în care trăiesc, iar confruntarea cu marea îmi arată că încă trăiesc; idealurile trebuie să mă îndemne la fapte, care să liniștească marea.
Acum stau și recunosc că marea e o necesitate a vieții: cred că nu mi-aș cunoaște niciodată limitele idealurilor dacă nu ar mai fi și valurile vieții. Vestea bună e că este Cristos cu mine…
sursă text Creștini Forever Newsletter 12-03-2007, www.crestini.com
